În ultima vreme au aparut contestări, în special pe internet, ale rolului regimului Antonescu in Holocaustul din România în timpul celui de-al doilea război mondial. Cei care contesta concluziile raportului Comisiei Wiesel susțin că e vorba de o "culpabilizare a poporului român", deși raportul delimitează clar responsabilitatea regimului lui Antonescu. Mai mult, în raport sunt menționați români care au contribuit la salvarea evreilor în această perioadă, și care au fost distinși cu titlul "Drepți între Popoare" de către Memorialul Holocaustului Yad Vashem, de la Ierusalim. Printre aceștia se numără la loc de frunte Regina Mamă Elena, care prin intervențiile sale pe lângă Ion Antonescu a salvat viața a nenumărați evrei din România. Pentru prima oară, Regele Mihai a vorbit despre rolul Reginei Mama în salvarea evreilor într-un interviu în exclusivitate pentru Radio România, acordat la Palatul Elisabeta din București.

Cum a ajuns Regina Mamă să se implice în salvarea evreilor din România care erau persecutați de regimul lui Antonescu?

Am auzit că se întâmplă anumite lucruri cu evreii noştri la Bucureşti, aici în ţară, şi aveam contact, şi mama mea şi cu mine, destul de des cu rabinul şef care era atunci la Bucureşti, Şafran, şi ne explica puţin cam ce se întâmplă, cam ce are să se întâmple – cred că ştia el mai multe lucruri –, şi atunci mama mea s-a sesizat foarte tare pe toată chestiunea asta, şi de la una, de la alta, ea a reuşit faţă de Antonescu. Antonescu era un om destul de bizar în anumite lucruri, fiindcă făcea ce toată lumea ştie, dar avea un fel de... cum să spun, un respect foarte adânc faţă de mama mea. Şi ea a reuşit, în cursul mai multor luni, să-l domolească în ceea ce făcea el cu evreii, şi a reuşit într-o bună măsură.

Cum aveau loc întrevederile, îl primea pe Antonescu în audienţă şi cerea, în cazuri concrete de evrei, să nu fie deportaţi?

Cred că au fost câteva cazuri dar eu nu ştiu, nu mai ţin minte exact cine erau, câţiva alţii... Dar în special ea se ocupa, cum să spun, aşa, în grup, de evrei, nu atâta de persoane. Pe ici, pe colo, da, au fost câţiva pe care ea îi cunoştea bine.

Care era răspunsul lui Antonescu la aceste intervenţii?

Antonescu ca să-i spună ei ceva special nu cred că i-a spus, dar s-a văzut puţin că a lăsat-o mai încet în momentul ăla. Pe urmă au fost cei care au trimis, nu numai evreilor, dar şi românilor şi altora, în Transnistria de atunci – şi a reuşit, totuşi, să trimită tren, sau mai multe trenuri de aici cu mâncare şi îmbrăcăminte pentru cei care erau deportaţi acolo, şi pentru evrei, şi pentru români.

Era periculos ce făcea?

Se auzeau fel de fel de lucruri, un eventual pericol faţă de ea. Şi noi mai ştim altceva – că am aflat după, mult timp după –, că a venit Eichmann (coordonatorul "soluției finale" a naziștilor, de nimicire a evreilor - n.r.) pe aici, foarte supărat, că ce făcea mama mea, şi i-a spus lui Antonescu ca asta nu mai este admisibil. Dar totuşi, Antonescu nu a oprit conflictul. S-a lăsat influenţat de către mama mea.

Majestatea Voastră aţi avut convorbiri cu Antonescu despre situaţia evreilor?

Eu personal cu Antonescu pe chestia asta mai puţin, pe când mama mea a acţionat din punct de vedere uman, omenesc, şi avea un sens al moralei foarte puternic şi era foarte credincioasă, şi indiferent de religiile respective, când cineva era... se purta cu el în felul cum s-a purtat, ea nu accepta asta. Asta a fost puterea ei faţă de Antonescu.

Îi trezea rămăşiţe de conştiinţă lui Antonescu?

Asta trebuie să fi fost, dar e greu de ştiut cum şi de ce. Eu m-am gândit mai târziu că el fusese la un moment dat ataşat militar la Londra şi, cine ştie, o fi prins şi el ceva de la englezi, purtarea lor acolo, i-o fi rămas ceva în capul lui, în sufletul lui, nu ştiu. Dar, în orice caz, a reuşit mama mea, totuşi, să facă, şi cu el, şi cu Mihai Antonescu, în primul rând... Când unul mergea mai greu, îl lua pe Mihai Antonescu şi-l pistona mai tare, ştii, şi pe urmă s-au mai aranjat lucrurile, până când... Pe cât s-a putut.

A existat un plan, în vara lui 1942, al lui Antonescu împreună cu germanii, de a deporta toţi evreii din România şi sudul Transilvaniei în lagărul de la Bełżec (se citeşte Beujeţ – n.r.), din Polonia. Şi în toamna acelui an Antonescu s-a răzgândit – în toamna lui ’42 – şi există unele ipoteze potrivit cărora mama Majestăţii Voastre ar fi ameninţat că, dacă se întâmplă acest plan, pleacă din România, se exilează. E adevărat?

Chiar aşa nu ştiam, chiar în felul ăsta, dar ştiu că îmi spunea mie, între noi vorbind, şi a spus-o chiar faţă de alţii câţiva, chiar faţă de mine, că dacă nu se face ceva pentru evrei, să se atenueze cel puţin lucrurile, o să facă... o să treacă în istorie că eu am să fiu numit ca „Regele Crud”, sau „Nedrept”, sau ceva de felul ăsta, şi că asta noi trebuia să evităm pe cât se poate.


Ce legături aţi avut cu rabinul Şafran şi cu preşedintele Comunităţii Evreieşti, Filderman, în timpul războiului?

Cu Filderman nu am avut aproape deloc, l-am văzut o dată sau de două ori. Rabinul Şafran venea la un moment dat, timp de câteva luni, venea aproape în fiecare săptămână o dată, ca să-i explice şi mamei şi mie ce ştia el că are să se întâmple. Şi atunci mama mea vorbea, înainte de a se întâmpla anumite lucruri, cu Antonescu.

Deci şi în felul ăsta a prevenit unele...

Păi da, că n-aveam de unde să ştim noi, că astea nu ni se spuneau niciodată. Numai ea putea să ne spună ce se pregătea...

Aţi ştiut ce se întâmplă în Transnistria, cu lagăre ale morţii, cu oameni care mureau de tifos, de foame?

Bine, partea cea mai gravă care s-a întâmplat la început a fost când au venit legionarii şi au făcut pogromul; pe urmă s-a întâmplat chiar şi în Moldova. Asta a fost la începuturi, când încă nu intrasem în toată chestiunea asta cu mama mea... Nici pe rabinul nu-l văzusem atunci, asta a venit după...

Dar aţi ştiut, v-a spus ce se întâmplă

Am ştiut, dar... după, bineînţeles; nu mi se spunea altfel.

Aţi rămas în legătură cu rabinul Şafran, care a locuit foarte aproape de Majestatea Voastră în Elveţia.

De când am plecat... el plecase şi pe urmă, când am plecat eu, nu imediat, dar la puţin timp după aceea, am reluat contactul cu el.

Şi aţi rămas în contact până la sfârşitul vieţii lui?

Am rămas până a murit şi pe urmă, când a fost slujba lor acolo, m-am dus la sinagoga de la Geneva pentru asta.

A făcut, cred că prin anul 1956, rabinul Şafran nişte declaraţii destul de controversate în favoarea lui Antonescu. Care era, de fapt, poziţia lui faţă de Antonescu – că a persecutat şi a salvat, sau... de ce a făcut acele declaraţii, în general, rabinul Şafran?

Păi cred că el a făcut asta fiindcă Antonescu, pe cât a putut şi el să facă, a făcut ceva din cauza mamei mele...

Deci, declaraţiile rabinului Şafran vin ca o confirmare a contribuţiei Reginei Mamă?

Ei, da, asta sigur; şi pe urmă ştiu când a venit aici o dată în vizită, a vorbit la Parlament mi se pare, şi a vorbit foarte răspicat şi clar despre mama mea, şi asta cred că nu le-a plăcut la mulţi, nu atât pe chestia evreiască, dar fiind că el vorbea de ea care făcea parte din familie, şi astea erau lucruri tabu pe vremea aceea.

S-a încheiat războiul, nu s-a mai vorbit despre acest lucru, şi a trebuit să vină anul 1989, la 6 ani după moartea Majestăţii Sale Regina-Mamă Elena, pentru a-i fi atribuit acest titlu de „Drepţi între Popoare”. Cum s-a ajuns la atribuirea acestui titlu atât de târziu?

Din câte ştiu eu, a fost un profesor român-evreu, Emil Simiu mi se pare că-l cheamă, pe care l-am întâlnit când am fost în America, la Washington. Şi el mi-a spus de atunci deja, nu mai ţin eu minte în care an, că el a început deja să facă o întreagă documentaţie şi să facă presiuni în Israel ca să se recunoască ce a făcut ea pentru evrei. Ştiu că au fost, din câte am auzit, o grămadă de controverse de la anumite persoane în Israel, care nu prea erau convinse. Dar el, nu ştiu cum, a reuşit. Şi-a adus chiar documente de-aici, probabil, sau din altă parte, cu Eichmann, când a venit el aici. Aşa am aflat eu – nu ştiam înainte, că Antonescu nu era să ne spuie nouă... Şi n-a rămas, a fost graţie lui că s-a făcut până la urmă, şi a acceptat. Şi atunci am fost invitat oficial la ambasada Israelului de la Berna, unde s-a făcut o mică ceremonie cu documentul, pe care-l am şi acum, în limba lor şi pe franţuzeşte, aceeaşi pagină dublă, cu toată declaraţia şi ce a făcut el.

Credeţi că această întârziere s-a datorat şi faptului că regimul comunist ar fi pus piedici ca să se întâmple aşa ceva?

Asta e foarte posibil, fiindcă puneau piedici oriunde puteau faţă de noi. Adică, ăsta nu trebuia să mai pomenească nimic, decât că noi n-am făcut nimic decât să profităm de poporul român, începând cu Carol I şi terminând cu noi, că am furat toată ţara şi nu-ştiu-ce şi pe dincolo.

De ce credeţi că această contribuţie a Reginei-Mamă – şi a altor români, că mai sunt până la 54 care au primit acest titlu – de ce este aşa de puţin cunoscută această contribuţie în salvarea de evrei în România?

Nu cred că a fost numai pe chestia evreiască. A fost că partea noastră a Europei, cum am spus eu într-unul din discursurile mele, când am mers pentru NATO, că... cu toate că noi nu suntem Balcani, dar suntem în acest grup din partea Occidentului, că se considera că tot ce e aici este un fel de boală şi atunci se uitau la noi ca la o pacoste din Europa, ca să spun, aproape, şi poate că şi ăsta este unul din motive. Nu ştiu de ce, dar mi se pare că pentru România a fost mai tare această mentalitate decât la celelalte ţări, poate pentru că din cauza sovieticilor, pentru că noi suntem latini şi toţi în jur erau slavi, afară de unguri, şi atunci trebuia să dea în noi mai tare decât în alţii.

V-ar place să vedeţi aici, în România, un memorial, o placă, o statuie pentru regina mamă? Ea a fost cinstită în Israel, dar nu este cinstită în propria ei ţară, în România.

O recunoaştere, ceva mai puternic, asta da, dar în rest totul e să vedem puţin cum s-ar putea face ceva. Dar cred că prea puţină lume ştie despre toate astea.

Acest interviu a fost difuzat inițial de Radio România Actualități.

Am primit acest ecou de la însuși domnul Emil Simiu și îl publicăm în continuare, cu mulțumiri:

Tin sa multumesc domnului Clej pentru calitatea interviului publicat in Romania Libera.

Asa cum a indicat M.S. Regele intr-unul din raspunsurile la intrebarile d-lui Clej, am avut onoarea sa initiez si sa duc la bun sfarsit actiunea care a rezultat in acordarea titlului de Dreapta Intre Popoare Reginei Mama Elena. Aceasta actiune nu ar fi fost incununanta de succes fara sprijinul statornic al sef-rabinului Safran, si al aceluia al vice-primarului orasului Tel Aviv, Itzhak Artzi, politician israelian proeminent de origine romana, al fostului consilier al presedintelui Carter, avocatul Stuart Eizenstadt, al varului meu, profesorul Liviu Librescu, al avocatului israelian Lionel Kestenbaum, care m-a asistat cu competenta si devotament, al cunocutului inginer si autor H. Sinnreich, al scriitorului Norman Manea, al dirijorului Sergiu Comissiona, al prof. Riri Silvia Manor, al dr. Ileana Vrancea, al scriitorului Andrei Brezianu, al scriitorului Andrei Codrescu, al rabinilor Judah Glasner si Jonathan Maltzman, al fostului ministru de externe al Romaniei, Constantin Visoianu, si a multor altor evrei si crestini de buna credinta.

Mi-as ingadui sa propun o rectificare a ceeace cred ca este o gresela de tipar in textul interviului. In Transnistria au fost deportati romi, dar nu, daca nu ma insel, si romani.

In ce priveste nerealizarea proiectului de deportare a evreilor romani la Belzec, un factor important a fost deteriorarea masiva a situatiei militare a Axei in toamna 1942, in preajma infrangerii istorice a maresalului Paulus la Stalingrad. In 1941 Iuliu Maniu si Constantin Bratianu ii cerusera lui Antonescu sa opreasca interventia militara a Romaniei dupa redobandirea Basarabiei si a Bucovinei. Antonescu nu i-a ascultat atunci, dar le-a urmat sfatul cand, dupa ce perspectiva infrangerii Axei devenise tot mai limpede, ei au insistat ca tratative diplomatice pentru iesirea Romaniei din razboi sa fie initiate la Ankara, Cairo, Lisabona, Madrid si Stockholm. In acel context colaborarea cu nazistii la deportarea populatiei evreesti ar fi fost inoportuna.

Prin actul dela 23 August si raspunsul leal si viguros al Armatei Romane la proclamatia regala a fost realizata nu numai realipirea Ardealui de Nord, evitarea in mare masura a devastarii inutile a teritoriului national, si reducerea importanta a duratei celui de-al doilea razboi mondial, dar si salvarea evreimii romane, dupa prigoana criminala din primii ani ai razboiului, dela soarta tragica a evreimii ungare sub regimul bestial al Crucilor cu Sageti. Nici poporul roman, nici poporul evreu nu vor uita aceste contributii istorice.

Emil Simiu